Nu credeam ca pe munte poate fi mai frumos ca de fiecare alta data cand am fost...ei bine,se prea poate.Ce nu vindeca un varf inzapezit dezmierdat de razele soarelui?Cine se mai trezeste in acorduri de chitara?Ce altceva puteam sa ma inveseleasca mai mult decat drumul etern si neintrerupt al versantului...
Slalom printre stanci,bataie cu zapada,Azul care se tineam dupa noi(un caine ratacit),batai puternice de inima(frica de urs),usurarea ca ai ajuns la destinatie,masa cea mult visata(conservele de acasa) si...somn(unul atat de profund incat n-am auzit nici sforaitul vecinului si nici de becul ce ardea necontenit nu m-am sinchisit).Trezitul la 5 a fost floare la ureche,mai grea a fost partea cu urcatul pe Hornul mare spre Vf. Omu...bine ca erau scari facute in zapada de cei ce urcasera in ziua precedenta.Am si alunecat dar mi-am infipt bine gherutele in zapada si n-a trebuit sa recuperez prea mult.
Am fost ultimii turisti la cabana Omu(am pus lacatul-pana in mai cand se deschide iar).A plecat si cabaniera cu noi dupa ce ne-a servit ultimul ceai de toamna asta(gratis).Ne-a povestit multe despre "pantofarii" de pe munte(dar asta e o alta poveste).
La ora 2 eram in gara.Obosita,murdara,fericita.Trenul de 3 si cele 1 ora si 40 minute de somn ce au venit cu el au incheiat un weekend fermecat.
Concluzii:
Ursul nu ne-a mancat,zapada a fost si destula,soare(mai ceva ca in august),si nici batai de la bocancii cei noi n-am.
O inima care-ar zambi continuu.
...ce nu vindeca muntele...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu